Municipalismul Libertarian: o privire în perspectivă (Murray Bookchin)


book00

Probabil unicul mare eșec al mișcărilor pentru reconstrucție socială – mă refer în particular la Stânga, grupurile radicale ecologiste, și la organizațiile care profesează prin a vorbi celor opresați – este lipsa unei politici care va duce oamenii dincolo de limitele stabilite de către status quo.

Actualmente, politica este duelul dintre partidele birocratice organizate vertical de sus în jos care luptă pentru posturi electorale, și oferă programe goale pentru ”justiție socială” ca să atragă ”electoratul” nondescriptiv. O dată aflați în posturile respective, programele lor, de obicei, se transformă într-un ”buchet” de compromisuri. În acest sens, multe partide verzi din Europa au fost doar marginal diferite de partidele parlamentare convenționale. Nici partidele socialiste, cu toate etichetele lor diferite, nu au reușit să prezinte diferențe de bază față de omologii lor capitaliști. Ca să fim siguri de asta, indiferența publicului euro-american – cu al său ”apolitism” – este deprimat, și pe bună dreptate. Având așteptările scăzute atunci când oamenii votează, apelează în mod normal la partidele deja existente numai din cauza că, ca și centre de putere, acestea pot oferi diferite feluri de rezultate în probleme practice. Dacă cineva se sinchisește să voteze, gândirea generală a oamenilor le spune că de ce să piardă un vot pe o organizație nouă și marginală care are toate caracteristicile uneia majore care, în final, va ajunge la fel de coruptă, de va avea succes? Să-i privim pe verzii germani, a căror viață internă și publică devine tot mai asemănătoare cu a celorlalte partide din noul Reich.

Continuă lectura

Societatea mărfurilor (eagainst.com)


Această postare face parte din categoria eagainst.com şi situationism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Text tradus din engleză de către Alex Deborda.

Cea mai bună metodă pentru a face ca cineva să devină subordonat şi pasiv unei iluzii abstracte este dependenţa sau adicţia. Amăgirea consumerismului nu e doar o credinţă falsă ci o dependenţă construită pe dorinţă. Ideea era destul de simplă. Dacă oamenii erau dependenţi de produsele fabricilor existau mai puţine şanse ca ei să-şi exprime nemulţumirea faţă de condiţiile de muncă din aceste fabrici, sau să-şi pună întrebări legate de vieţile muncitorilor, sau să chestioneze natura muncii înseşi. După cum pretinde Stuart Evans1, consumerismul, “participarea în masă la valorile pieţei induse maselor nu constat într-o dezvoltare naturală, istorică, ci ţine de un mecanism agresiv al supravieţuirii corporatiste.“ Falsa prosperitate ce a fost obţinută prin consumerism, împrejmuirea vieţii sociale de către spectacol a rezultat în distragerea atenţiei maselor de la neplăcerea cauzată de muncă. Jelen Woodward argumentează: “Celor ce nu-şi pot schimba întreaga viaţă sau ocupaţia, chiar şi o nouă colecţie de haine reprezintă o uşurare.“

Astfel, socităţile umane au căzut de la fiind (personalitate, caracter, cultivarea minţii, etc.) la având şi în cele din urmă la arătând (principala caracteristică a lumii spectacolului). Aşa că identitatea umană nu e cu nimic mai definită şi măsurată în acord cu ceea ce un individ e de fapt sau cu ceea ce face, nici măcar de ceea ce deţine. Ea este definită de ceea ce un individ prezintăe sau deţine. Fericirea (un termen folosit până la greaţă în zilele noastre de către conservatori ca David Cameron) a devenit un indicator cantitativ, depinzând de bunurile pe care o persoană e în stare să le deţină şi statutul social ataşat acestei prezentări în faţa altora. Într-o societate anonimă şi alienată, aparenţa este importantă şi statutul social ce poate fi câştigat printr-o anume ocupaţie, este prezentat străinilor prin consumerism, o procedură pe care am numi-o “comercializarea sinelui“. Sinele ca produs ce e descris pe o foaie căreia îi spunem Curriculum Vitae.

Chiar şi politica a devenit marketing vocaţional, iar candidaţilor li se face reclamă ca unor produse de consum în masă. “Nu e treaba consumatorului să ştie ce vrea“, obişnuia să spună fondatorul Apple, Steve Jobs. Dacă transferrăm acest citat politicului, “nu e treaba cetăţeanului să intervină în politică, pentru a face cunoscut ceea ce vrea“, ceva ce a fost sugerat de către filosoful englez Thomas Hobbes acum 400 de ani. Pe scurt asta înseamnă că cetăţenii sunt incapabili să se guverneze singuri, deoarece starea lor naturală ar fi caracterizată de lăcomia de dominaţie. Astfel singura soluţie pe care o propune Hobbes împotriva războiului civil sau a devastării e contractul social, un soi de “înţelegere“ între indivizi (cei dominaţi) şi un guvern central (Suveranul), ce va controla puterea legislativă şi executivă şi prin mijloace coercitive va împiedica pe oricine să intervină în politică, închizându-l în propriul domeniu. În mod contrar Hannah Arendt, bazându-şi aproape toată munca pe ideea lui Aristotel (omul e un animal politic) spune că tărâmul public (politic) e singurul în care omul îşi poate dobândi cu adevărat libertatea.2

Continuă lectura

Doisprezece mituri privind acţiunea directă (CrimethInc)


Această postare face parte din categoria CrimethInc şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Titlul original, „Twelve myths about direct action”

*

Acţiunea directă – adică orice acţiune care ocoleşte canalele politice instituţionalizate pentru a realiza obiectivele într-un mod direct – are o tradiţie lungă şi bogată în America de Nord, datând de pe vremea Tea Party-ului din Boston şi dincolo de. În ciuda acestui fapt, există multe neînţelegeri cu privire la aceasta, în parte, din cauza modurilor în care a fost denaturată de către mass-media corporatistă (n.a. – peste tot e la fel).

1. Acţiunea directă e terorism.

Terorismul există pentru a intimida, pentru a paraliza oamenii. Acţiunea directă, pe de altă parte, este destinată să inspire, să motiveze deci oamenii prin demonstrarea indivizilor că au puterea de a îndeplini obiectivele ei înşişi. In timp ce terorismul este domeniul unei clase specializate care caută să dobândească puterea pentru sine, acţiunea directă demonstrează posibilităţile de care alţii se pot folosi, împuternicind oamenii să-şi preia controlul propriilor vieţi. In cel mai bun caz, o anumită acţiune directă poate obstrucţiona activităţile unei corporaţii sau instituţie pe care activiştii o percep făcând o injustiţie, dar acest lucru este pur şi simplu o formă de nesupunere civică, nu terorism.

Continuă lectura

Uitaţi duşurile scurte! – de ce schimbarea personală nu este schimbarea politică (Derrick Jensen)


În ‘Dealing with Distractions. Confronting Green Capitalism in Copenhagen and Beyond’, 2009

*

Ar considera oare o persoană întreagă la cap că a căuta în gunoaie l-ar fi oprit pe Hitler sau că a face compost ar fi putut pune capăt sclavagismului sau ar fi putut impune ziua de muncă de opt ore sau că tăind lemne cu toporul si cărând apă ar fi scos oamenii din închisorile țariste sau că dansând în pielea goală în jurul focului ar fi putut instaura legile dreptului de vot din 1957 sau legea drepturilor civile din 1964? Și atunci de ce acum, când întreaga lume e la mezat, atâția oameni se retrag în aceste ‘soluții’ pe deplin personale?

O parte a problemei este că suntem victimele unei campanii de zăpăcire sistematică. Cultura de consum si mentalitatea capitalistă ne-au invățat să înlocuim rezistența politică organizată cu acte de consum personal. Filmul documentar ‘Un Adevăr Inconvenient’ a ajutat la atragerea atenției asupra încălzirii globale. Dar ați observat oare că toate soluțiile prezentate acolo au câte ceva de-a face cu consumul personal – schimbarea becurilor, umflarea anvelopelor, reducerea timpului de șofat – și nimic de-a face cu luarea puterii de la corporații sau cu oprirea economiei de producție în masă care distruge planeta? Chiar dacă fiecare persoană din SUA ar face tot ceea ce sugerează filmul, emisiile de carbon ale SUA ar scădea doar cu 22%. Consensul științific este că aceste emisii trebuie reduse cu cel puțin 75% la nivel global.

Sau haideți să vorbim despre apă. Auzim atât de des că planeta riscă să rămână fără apă. Oamenii mor din cauza lipsei apei. Râurile sunt secate din cauza lipsei apei. Din aceasta cauză trebuie să facem dușuri mai scurte. Vedeți lipsa legăturii? Pentru că fac duș, sunt responsabil(ă) pentru scăderea nivelului de apă? Ei bine, nu. Mai mult de 90% din apa folosită de oameni e direcționată spre agricultură și industrie. Celelalte 10% rămase sunt împărțite între comunitățile urbane și indivizii care trăiesc și respiră. Puse laolaltă, terenurile de golf consumă tot atâta apă cât oamenii din orașe. Populațiile (atât cele de oameni cât și cele de pești) nu mor din cauză că lumea rămâne fără apă, ci pentru că apa le este furată.

Continuă lectura

„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)


VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea V (Errico Malatesta)


V

GIORGIO: – Aţi văzut ce s-a întâmplat? Cineva a comunicat unui ziar conversaţia pe care am avut-o data trecută şi pentru că a publicat-o, acel ziar a fost interzis.

AMBROGIO: – Ah!?
GIORGIO: – Deci voi nu ştiţi nimic, se-nţelege…Eu însă nu înţeleg cum puteţi să pretindeţi că aveţi dreptate, când vă este atât de frică să audă şi publicul larg discutându-se puţin despre ideile voastre. Acel ziar prezenta exact argumentele mele şi ale voastre. Ar trebui să fiţi bucuroşi că publicul poate să aprecieze bazele raţionale pe care se sprijină constituţia socială din prezent, să se facă dreptate criticilor false ale adversarilor voştri. În schimb, voi închideţi gura oamenilor.
AMBROGIO: – Dar eu nu am nici o legătura, eu aparţin magistraturii judecătoreşti şi nu ministerului public.
GIORGIO: – Da, bine. Dar până la urmă sunteţi oricum colegi şi vă mişcă acelaşi spirit pe toţi. Dacă discuţiile mele vă plictisesc, eu am să merg în altă parte.
AMBROGIO: – Nu, nu, din contră. Am prins interes, să continuăm. Am să pun eu o vorbă bună la Procurorul Regal. Legea permite dreptul de a discuta, nimeni nu poate nega asta.
GIORGIO: – Continuăm, atunci. Data trecută, dacă îmi aduc bine amine, în apărarea dreptului proprietăţii aveaţi ca bază legea, sentimentul de justiţie şi chiar unitatea socială. Permiteţi-mi să vă recapitulez în câteva cuvinte ideile mele. După mine, proprietatea privată e injustă şi imorală fiindcă e fondată pe violenţă pe faţă ori pe înşelătorie sau exploatarea legală a muncii altuia. Deci este dăunătoare producţiei pentru că împiedică obţinerea celor necesare pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, creează deci mizeria maselor şi generează ură, delicte şi cele mai mari “răuri” ale societăţii moderne. De fapt, împiedică exploatarea eficientă şi în interesul tuturor a muncii şi a pământului. De aceea o vreau desfiinţată şi înlocuită cu situaţia de proprietate comună, în care toţi oamenii îşi aduc contribuţia justă de muncă în funcţie de posibilităţile individuale ale fiecăruia şi obţin maximul de bunăstare posibil.
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea IV (Errico Malatesta)


IV

IGOR (un alt client al cafenelei): – Dacă nu mă înşel, domnule magistrat, rămăsesem la chestiunea dreptului proprietăţii.
AMBROGIO: – Exact, sunt curios să aud cum puteţi apăra în numele justiţiei şi moralei intenţiile voastre de jaf şi tâlhărie. O societate în care nimeni nu mai este proprietar, n-ar mai fi altceva decât o haită de fiare gata mereu de a se devora una pe alta.
GIORGIO: – Nu vi se pare că asta e caracteristic societăţii actuale? Voi ne acuzaţi că vrem jaful şi tâlhăria, dar nu sunt proprietarii cei care jefuiesc în continuu pe muncitori, nu îi tâlhăresc de rodul muncii lor?
AMBROGIO: – Proprietarii se folosesc de lucrurile lor cum cred ei mai bine şi au dreptul de a o face în acelaşi mod în care muncitorii dispun de braţele lor. Patronii şi muncitorii contracteaza în mod liber preţul cooperării lor. Dacă nu este încălcat contractul, nimeni nu are de ce să se plângă. Dreptul trebuie să rămână neatins.
GIORGIO: – Îmi vorbiţi de liber contract!? Muncitorul dacă nu munceşte – nu mănâncă. Libertatea sa este cea a unei victime care dă banii hoţului pentru a-i fi lăsată viaţa.
AMBROGIO: – Aşa o fi, dar pentru asta nu puteţi să negaţi dreptul fiecăruia de a dispune de ceea ce-i al lui şi cum îi place.
GIORGIO: – Nu, ce-i al lui e al lui! Dar de ce şi cum poate proprietarul să spună că pământurile sunt lucrurile sale, iar capitalistul că fabricile, create de munca multor oameni, sunt doar ale sale?
AMBROGIO: – Legea îi recunoaşte drepturile.
Continuă lectura