Despre viața de student și cât de căcat e ea (Colectivul negru)


Preluat de pe mizeria.noblogs.org

Considerată în aspectele ei Economice,

Intelectuale, Psihologice, Sexuale şi în special

Politice, împreună cu o modestă propunere pentru

a scăpa de ea prin rezistență

de către membrii Colectivului negru

1.A face ceea ce e ruşinos şi mai de ruşine, făcându-l public

Putem afirma cu destulă siguranţă că studentul este în mod universal cea mai demnă de dispreţ creatură din România, în afară de poliţist, de politician şi de preot. Însă motivele pentru care el este dispreţuit sunt deseori motive false ce reflectă ideologia dominantă, pe când motivele pentru care este dispreţuit în mod just, dintr-un punct de vedere revoluţionar, rămân reprimate şi ascunse. Partizanii falsei opoziţii sunt conştienţi de aceste lipsuri – lipsuri ce ei înşişi le au – însă ei îşi maschează dispreţul printr-o admiraţie superioară faţă de studenţi. Intelectualii impotenţi întră în extaz când vine vorba de ”mişcarea studenţilor”, iar organizaţiile birocratice în declin (de la partidele aşa-numite ”de stânga” la organizaţiile studenţeşti) s-au întrecut cu gelozie în a-şi manifesta ”sprijinul moral şi material”. Vă vom arăta motivele din spatele acestei griji în ce priveşte studentul şi modul în care ele pornesc din realitatea dominantă a capitalismului omniprezent. Ne vom folosi acest text pentru a le denunţa unul câte unul: suprimarea alienării (depersonalizării) urmează cu necesitate aceeaşi cale ca şi alienarea.

Până acum analizele şi studiile privitoare la viaţa studentului au ignorat esenţialul. Nici una dintre ele nu trece mai departe de punctul de vedere al specializărilor academice (psihologie, sociologie, economie), şi astfel rămân în mod fundamental eronate. Fourier a expus de mult această ”miopie metodică” în a trata întrebări fundamentale fără a le corela cu societatea modernă ca un întreg. Totul este spus despre această societate în afară de ce este ea cu adevărat: o societate dominată de mărfuri şi de spectacole.

  Continuă lectura

[19.02.2014] Declarație cu privire la situația din Ucraina de la SAM (Sindicatul Autonom al Muncitorilor)


Ieri a început războiul civil în Ucraina. O demonstrație mai puțin pașnică s-a ciocnit cu forțele de apărare ale statului și diviziile formate din adepții actualului guvern, în apropiere de Vekhovna Rada (Parlament). Pe 18 februarie, poliţia, împreună cu paramilitarii, au organizat o baie de sânge în sediile guvernamentale, în timpul căreia au fost uciși numeroși demonstranți. Măcelarii din diviziile speciale i-au ucis pe cei arestați. Deputații Partidului Regiunilor și lacheii lor burghezi din Partidul „Comunist” Ucrainean au fugit din Parlament printr-un tunel subteran. Votul pentru amendamente constituționale, destinate să limiteze puterile prezidențiale, în cele din urmă nu a mai avut loc. După înfrângerea lor din sediile guvernamentale, demonstranții s-au retras în Maidan. La ora 18:00, Ministerul Afacerilor Interne și Biroul de Securitate Internă (SBU), au anunţat un ultimatum pentru a protestatarilor, cerând dispersarea lor. La ora 20:00, forțele speciale de poliție și grupe paramilitare, echipate cu tunuri de apă și vehicule blindate, au început un asalt al baricadelor. Poliția, diviziile speciale ale SBU, precum și trupele pro-guvernamentale a făcut uz de armele lor de foc. Cu toate acestea, protestatarii au reușit să ardă unul dintre vehiculele blindate de poliție, și s-a dovedit că forțele guvernamentale nu au fost singurele aflate în posesia de arme. Potrivit datelor publicate de către poliție (19 februarie, ora 16:00), 24 de persoane au fost ucise: 14 protestatari și 10 polițiști. Treizeci și unu de polițiști au răni prin împușcare. Chiar dacă estimarea privind pierderile de partea poliției este exactă, numărul de victime în rândurile protestatarilor a fost cu siguranță diminuat. Medicii din Maidan susțin cel puțin 30 morți.

Continuă lectura

Un mesaj călduros cu ocazia sfârşitului de an! La mulţi ani tuturor!


Am văzut că e la modă să scri un mesaj de sfârşit de an. Şi să urezi lucruri şi să speri la altele, un soi de „momentul oportun pentru whishful thinking”. Aşa că o voi face şi eu (măcar o dată pe an):

 *

Acesta este un mesaj călduros din partea Centrului de Cultură anarhistă, un mesaj dedicat tuturor celor care vor citi aceste cuvinte.

Fie ca anul 2012 să fi fost ceea ce vi-aţi dorit, să fi fost momentul în care putem spune că Statul a început să aibe un rival, un rival numit „noi, oamenii”. Fie ca 2012 să vă fi adus lumină în suflete, precum au adus molotoavele pe străzile din Atena, iar o dată cu asta, pacea necesară petrecerii a ceva mai multă vreme cu cei dragi, cu familia, prietenii, şi deconstruirii şi înţelegerii relaţiilor de dominaţie şi exploatare, administrate de către Stat şi corporaţii. Iar o dată cu începutul acestui an care imediat se va termina – un început cu proteste şi o reînviere a spiritului civic al oamenilor – fie ca anul 2013 să aducă şi mai multe proteste, în cât mai multe oraşe, cu cât mai mulţi oameni în străzi. În paralel, ne rugăm ca Sfântul Spirit al Auto-organizării şi al Ocupării cu Scopul de a Auto-gestiona Fabrici şi Şcoli să se pogoare asupra tuturora.

Fie ca într-un an să ne regăsim într-o lume mai bună, unde oamenii să se ajute reciproc, într-un mod voluntar şi nu de dragul profitului, unde fabricile şi uzinele şi şcolile şi spitalele sunt ocupate de către cei care le frecventează şi muncesc în ele, cu scopul de a le gestiona singuri, pentru a aduce servicii mult mai bune, unde iubirea faţă de aproape este mai presus de bani şi bunuri materiale. Într-o lume unde democraţia directă se instaurează prin voiţa poporului şi nu prin reprezentativitatea clasei corupte a capitaliştilor şi politicienilor.

În acelaşi timp, sperăm ca studenţii să se îndepărteze de Diavolul Consumerist şi Ignorant şi să-şi îndrepte privirile către Îngerul Civismului Studenţesc, al dizobedienţei cu scopul de a produce o lume mai bună, unde studentul nu este o marfă cu scopul de a fi lansat pe piaţa muncii, iar instituţiile de învăţământ nu sunt uzine comodificatoare atât a oamenilor cât şi a informaţiei.

Precum în alte ţări, aşa şi în România. Amen!

Stratificarea socială în viziunea lui Bourdieu, Marx şi Weber


(scris pe 18 decembrie 2011)

Scopul eseului de faţă este acela de a prezenta perspectivele asupra stratificării sociale, în viziunea lui Pierre Bourdieu, Karl Marx şi Max Weber.

Aceste trei perspective prezintă, desigur, trei situaţii distinctive: Pierre Bourdieu susţine faptul că un om, de mic, are anumite predispoziţii induse, datorită celor trei capitale (social, cultural, economic), ceea ce-i determină ocuparea unei poziţii într-un spaţiu social. Max Weber ne oferă o schiţă foarte complicată, care, la prima vedere pare a fi de indescifrat, dar, la o privire mai atentă, se prezintă a fi un sistem complicat de clase sociale. În colţul opus viziunii schematice weberiene, Karl Marx ne spune că există doar două clase sociale principale: clasa burghezilor (capitaliştii) şi clasa muncitoare, sau, cum îi cunoaşte toată lumea, proletariatul. Pare simplu, dar, deoarece Marx îşi construieşte totul prin prisma materialismului dialectic, întreaga poveste se învârte în jurul formării acestor clase care sunt explicate folosind perspectiva relaţională, conflictualistă şi procesuală

În cazul lui Bourdieu, acesta ne spune din start faptul că „Marx, savant şi om de acţiune, a dat false soluţii teoretice – precum afirmarea existenţei reale a claselor” (Bourdieu, 1999: 37). El introduce în calcul aşa numitul spaţiu social, care rezolvă, în viziunea lui, „problema existenţei şi a non-existenţei claselor” (Bourdieu, 1999: 37).

Continuă lectura

„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)


VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea V (Errico Malatesta)


V

GIORGIO: – Aţi văzut ce s-a întâmplat? Cineva a comunicat unui ziar conversaţia pe care am avut-o data trecută şi pentru că a publicat-o, acel ziar a fost interzis.

AMBROGIO: – Ah!?
GIORGIO: – Deci voi nu ştiţi nimic, se-nţelege…Eu însă nu înţeleg cum puteţi să pretindeţi că aveţi dreptate, când vă este atât de frică să audă şi publicul larg discutându-se puţin despre ideile voastre. Acel ziar prezenta exact argumentele mele şi ale voastre. Ar trebui să fiţi bucuroşi că publicul poate să aprecieze bazele raţionale pe care se sprijină constituţia socială din prezent, să se facă dreptate criticilor false ale adversarilor voştri. În schimb, voi închideţi gura oamenilor.
AMBROGIO: – Dar eu nu am nici o legătura, eu aparţin magistraturii judecătoreşti şi nu ministerului public.
GIORGIO: – Da, bine. Dar până la urmă sunteţi oricum colegi şi vă mişcă acelaşi spirit pe toţi. Dacă discuţiile mele vă plictisesc, eu am să merg în altă parte.
AMBROGIO: – Nu, nu, din contră. Am prins interes, să continuăm. Am să pun eu o vorbă bună la Procurorul Regal. Legea permite dreptul de a discuta, nimeni nu poate nega asta.
GIORGIO: – Continuăm, atunci. Data trecută, dacă îmi aduc bine amine, în apărarea dreptului proprietăţii aveaţi ca bază legea, sentimentul de justiţie şi chiar unitatea socială. Permiteţi-mi să vă recapitulez în câteva cuvinte ideile mele. După mine, proprietatea privată e injustă şi imorală fiindcă e fondată pe violenţă pe faţă ori pe înşelătorie sau exploatarea legală a muncii altuia. Deci este dăunătoare producţiei pentru că împiedică obţinerea celor necesare pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, creează deci mizeria maselor şi generează ură, delicte şi cele mai mari “răuri” ale societăţii moderne. De fapt, împiedică exploatarea eficientă şi în interesul tuturor a muncii şi a pământului. De aceea o vreau desfiinţată şi înlocuită cu situaţia de proprietate comună, în care toţi oamenii îşi aduc contribuţia justă de muncă în funcţie de posibilităţile individuale ale fiecăruia şi obţin maximul de bunăstare posibil.
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea IV (Errico Malatesta)


IV

IGOR (un alt client al cafenelei): – Dacă nu mă înşel, domnule magistrat, rămăsesem la chestiunea dreptului proprietăţii.
AMBROGIO: – Exact, sunt curios să aud cum puteţi apăra în numele justiţiei şi moralei intenţiile voastre de jaf şi tâlhărie. O societate în care nimeni nu mai este proprietar, n-ar mai fi altceva decât o haită de fiare gata mereu de a se devora una pe alta.
GIORGIO: – Nu vi se pare că asta e caracteristic societăţii actuale? Voi ne acuzaţi că vrem jaful şi tâlhăria, dar nu sunt proprietarii cei care jefuiesc în continuu pe muncitori, nu îi tâlhăresc de rodul muncii lor?
AMBROGIO: – Proprietarii se folosesc de lucrurile lor cum cred ei mai bine şi au dreptul de a o face în acelaşi mod în care muncitorii dispun de braţele lor. Patronii şi muncitorii contracteaza în mod liber preţul cooperării lor. Dacă nu este încălcat contractul, nimeni nu are de ce să se plângă. Dreptul trebuie să rămână neatins.
GIORGIO: – Îmi vorbiţi de liber contract!? Muncitorul dacă nu munceşte – nu mănâncă. Libertatea sa este cea a unei victime care dă banii hoţului pentru a-i fi lăsată viaţa.
AMBROGIO: – Aşa o fi, dar pentru asta nu puteţi să negaţi dreptul fiecăruia de a dispune de ceea ce-i al lui şi cum îi place.
GIORGIO: – Nu, ce-i al lui e al lui! Dar de ce şi cum poate proprietarul să spună că pământurile sunt lucrurile sale, iar capitalistul că fabricile, create de munca multor oameni, sunt doar ale sale?
AMBROGIO: – Legea îi recunoaşte drepturile.
Continuă lectura