Indwiloq – o fabulă eco-anarhistă (Rowan Tree Walking Wolf)


Această postare face parte din categoria Rowan Tree Walking Wolf şi primitivism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.
De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.
______

Într-un loc nu prea îndepărtat, acum nu multă vreme, o lume a luat naştere. Tânăra lume s-a trezit, a tras prima gură de aer, şi a căscat pentru mii şi mii de ani. Totul care a dat viaţă planetei s-a aplecat şi a şoptit în limba inceata si de neînţeles a Cosmosului. Totul a spus, „Te vom numi Indwiloq, chit că vei fi numit în multe feluri pe durata vieţii tale lungi.” Planeta abia născută a mimat „Indwiloq” şi s-a întins în timp ce Totul a continuat să se învârtă.

Mult timp a trecut, şi tânăra lume s-a învârtit pentru multe mii de milenii gândindu-se şi crescând şi dezvoltându-se şi schimbându-se. Planeta studia toate lucrurile pe care Cosmosul avea să-l inveţe şi a reflectat asupra acestor lucruri, şi a adăugat propria voce şi propriile gânduri Corului Întregii Vieţi.

După ce a gândit şi a crescut şi dezvoltat şi schimbat pentru o eternintate scurtă, a venit timpul când Indwiloq a atins maturitatea. Cu această maturitate nouă, Indwiloq s-a simţit pregătit să devină un Creator, un Dătător de Viaţă. Precum Totul îi dăduse Viaţă, Indwiloq s-a simţit obligat să dea mai departe marele Cadou si Mister care e Existenţa.

Şi aşa a fost că planeta acum-crescută Indwiloq s-a pierdut pe sine într-un vis ambulant, o căutare de a-şi imagina. În această stare pe jumătate trează şi pe jumătate adormită, lumea stârnită a chemat fiecare plantă şi animal, fiecare insectă şi ciupercă, fiecare bacterie şi virus pe care corpul ei îţ putea susţine. Visa ecosisteme întregi şi biomi şi locuitorii acestora, şi visa schimbări în sine pentru a alimenta existenţa acestei noi vieţi.

Cum noi forme de viaţă s-au trezit şi s-au ridicat şi s-au dedat existenţei, Indwiloq a ţoptit o multitudine de secrete ale Cosmosului – cunoştiinţele ţi înţelepciunea Totului – în minţile şi inimile copiilor lui. Toţi şi-au ascultat Mama-Tata, şi au contemplat asupra acestor secrete, şi au început să înveţe şi să crească şi să se dezvolte şi să se schimbe.

Pentru nenumărate generaţii, totul a fost armonios între copiii lui Indwiloq. Şi-au incorporat înţelepciunea moştenită de la Mama-Tata lor, şi s-au învăţat să trăiască. Fiecare fiinţă îşi cunoştea nişa, ştia cum să înflorească în propiul mediu, ştia cum să interacţioneze cu toate celelalte forme de viaţă frumoase. Ştiau să comunice – unele prin mişcări, altele prin gânduri, unele prin cântece, altele prin cuvinte. Ştiau cum să ia puţin, dar nu prea mult, şi ştiau cum să dea înapoi. Ştiau cum sa trăiască, cum să dea mai departe darul şi misterul vieţii propriilor lor progenituri, şi cum să moară când era timpul să o facă.

Şi a fost aşa cum trebuia să fie pentru mulţi ani.
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea VI (Errico Malatesta)


VI

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?
GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.
AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?
GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.
AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea V (Errico Malatesta)


V

GIORGIO: – Aţi văzut ce s-a întâmplat? Cineva a comunicat unui ziar conversaţia pe care am avut-o data trecută şi pentru că a publicat-o, acel ziar a fost interzis.

AMBROGIO: – Ah!?
GIORGIO: – Deci voi nu ştiţi nimic, se-nţelege…Eu însă nu înţeleg cum puteţi să pretindeţi că aveţi dreptate, când vă este atât de frică să audă şi publicul larg discutându-se puţin despre ideile voastre. Acel ziar prezenta exact argumentele mele şi ale voastre. Ar trebui să fiţi bucuroşi că publicul poate să aprecieze bazele raţionale pe care se sprijină constituţia socială din prezent, să se facă dreptate criticilor false ale adversarilor voştri. În schimb, voi închideţi gura oamenilor.
AMBROGIO: – Dar eu nu am nici o legătura, eu aparţin magistraturii judecătoreşti şi nu ministerului public.
GIORGIO: – Da, bine. Dar până la urmă sunteţi oricum colegi şi vă mişcă acelaşi spirit pe toţi. Dacă discuţiile mele vă plictisesc, eu am să merg în altă parte.
AMBROGIO: – Nu, nu, din contră. Am prins interes, să continuăm. Am să pun eu o vorbă bună la Procurorul Regal. Legea permite dreptul de a discuta, nimeni nu poate nega asta.
GIORGIO: – Continuăm, atunci. Data trecută, dacă îmi aduc bine amine, în apărarea dreptului proprietăţii aveaţi ca bază legea, sentimentul de justiţie şi chiar unitatea socială. Permiteţi-mi să vă recapitulez în câteva cuvinte ideile mele. După mine, proprietatea privată e injustă şi imorală fiindcă e fondată pe violenţă pe faţă ori pe înşelătorie sau exploatarea legală a muncii altuia. Deci este dăunătoare producţiei pentru că împiedică obţinerea celor necesare pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, creează deci mizeria maselor şi generează ură, delicte şi cele mai mari “răuri” ale societăţii moderne. De fapt, împiedică exploatarea eficientă şi în interesul tuturor a muncii şi a pământului. De aceea o vreau desfiinţată şi înlocuită cu situaţia de proprietate comună, în care toţi oamenii îşi aduc contribuţia justă de muncă în funcţie de posibilităţile individuale ale fiecăruia şi obţin maximul de bunăstare posibil.
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea IV (Errico Malatesta)


IV

IGOR (un alt client al cafenelei): – Dacă nu mă înşel, domnule magistrat, rămăsesem la chestiunea dreptului proprietăţii.
AMBROGIO: – Exact, sunt curios să aud cum puteţi apăra în numele justiţiei şi moralei intenţiile voastre de jaf şi tâlhărie. O societate în care nimeni nu mai este proprietar, n-ar mai fi altceva decât o haită de fiare gata mereu de a se devora una pe alta.
GIORGIO: – Nu vi se pare că asta e caracteristic societăţii actuale? Voi ne acuzaţi că vrem jaful şi tâlhăria, dar nu sunt proprietarii cei care jefuiesc în continuu pe muncitori, nu îi tâlhăresc de rodul muncii lor?
AMBROGIO: – Proprietarii se folosesc de lucrurile lor cum cred ei mai bine şi au dreptul de a o face în acelaşi mod în care muncitorii dispun de braţele lor. Patronii şi muncitorii contracteaza în mod liber preţul cooperării lor. Dacă nu este încălcat contractul, nimeni nu are de ce să se plângă. Dreptul trebuie să rămână neatins.
GIORGIO: – Îmi vorbiţi de liber contract!? Muncitorul dacă nu munceşte – nu mănâncă. Libertatea sa este cea a unei victime care dă banii hoţului pentru a-i fi lăsată viaţa.
AMBROGIO: – Aşa o fi, dar pentru asta nu puteţi să negaţi dreptul fiecăruia de a dispune de ceea ce-i al lui şi cum îi place.
GIORGIO: – Nu, ce-i al lui e al lui! Dar de ce şi cum poate proprietarul să spună că pământurile sunt lucrurile sale, iar capitalistul că fabricile, create de munca multor oameni, sunt doar ale sale?
AMBROGIO: – Legea îi recunoaşte drepturile.
Continuă lectura

„La Cafenea” – partea III (Errico Malatesta)


III

CESARE: – Aşadar, în seara asta ne veţi explica cum se poate trăi fără guvern?

GIORGIO: – Am să fac tot posibilul, dar înainte de toate să examinăm puţin cum stau lucrurile în societatea actuală, şi dacă e într-adevăr necesară schimbarea constituţiei.

Observând societatea în care trăim, primele probleme care apar sunt mizeria ce chinuie masele, nesiguranţa zilei de mâine care mai mult sau mai puţin ne loveşte pe toţi şi lupta câinească pe care toţi o duc împotriva tuturor pentru câştigarea pâinii…

AMBROGIO: -Dar domnule dragă, d-voastră puteţi continua toată seara să descrieţi răurile societăţii, din păcate materialul documentar nu ne lipseşte. Dar asta nu foloseşte la nimic şi nu ne demonstrează că am duce-o mai bine dacă am pune totul cu susul în jos. Nu e doar mizeria cea care chinuie umanitatea, mai e ciuma, holera, cutremurul…şi ar fi într-adevăr curios dacă voi aţi vrea să faceţi revoluţia împotriva acestor flageluri.

Răul stă în natura lucrurilor…

GIORGIO: – Dar eu vreau tocmai să vă demonstrez că mizeria depinde de modul actualei organizări sociale şi că într-o societate egalitară cu o organizare bine gândită, aceasta va dispărea.

Cât despre o problemă ale cărei cauze nu se cunosc şi nu se ştie remediul, trebuie să avem răbdare; odată ce remediul va fi descoperit, va deveni în interesul şi datoria tuturor de a-l aplica.

Continuă lectura