Cum mi-am petrecut concediul permanent (Crimethink)


[INDEX Postări recente ~ CrimethInc ~ anarhism]

Pentru mine, ca un membru al comunităţii hardcore, mai important decât ce mănânc, dacă iau sau nu droguri şi la concertele căror trupe merg, e să rămân neangajat. Să fac orice e nevoie ca să-mi păstrez timpul şi puterea de muncă pentru mine. Sunt mândru să spun că au trecut deja peste 3 ani de când nu am mai muncit pentru altcineva. Uite de ce şi cum.

Continuă lectura

Șase teze despre anxietate și motivele pentru care previne acțiunea militantă, precum și o strategie posibilă de a o depăși (Institute for Precarious Consciousness)


[INDEX şi Postări recente]

(Traducere de catre ciumafaiu)

1 – Fiecare faza a capitalismului are propria afectiune reactiva dominanta [2]

Fiecare faza a capitalismului e sustinuta de o afectiune specifica. Aceasta nu e o situatie statica. Prevalenta unei afectiuni dominante [3] dureaza doar pana cand strategiile de rezistenta sunt capabile sa demoleze aceasta afectiune sau/si sursele sale sociale sunt descifrate. Din aceasta cauza, capitalismul intra constant in criza si se recompune in jurul a noi afectiuni dominante.

Unul din aspectele fiecarei afectiuni dominante e ca e un secret public, ceva ce toata lumea stie dar nimeni nu recunoaste sau nu discuta. Atata vreme cat aceasta situatie e pastrata, afectiunea ramane eficienta, si strategiile impotriva ei vor intarzia sa apara.

Secretele publice sunt de obicei personalizate. Problema este facuta vizibila doar la nivel individual sau psihologic; cauzele sociale ale problemei sunt ascunse. Fiecare faza da vina pe victimele sistemului pentru suferinta cauzate de sistemul in sine. Iar logica sa de functionare e facuta sa para o problema locala si contingenta.

In era moderna [pana la aranjamentul postbelic], afectiunea dominanta a fost saracia. In secolul al 19-lea, conform naratiunii dominante, se spunea ca imbogatirea generala poate fi adusa doar de capitalism. Secretul public al acestui discurs era saracia clasei muncitoare. Revolutionarii au expus aceasta mizerie. Primele valuri ale miscarilor sociale din sec. 19 luptau impotriva saraciei. Prin tactici ca greve, lupte pentru salarii, organizari politice, ajutor reciproc, cooperative si fonduri de greva, puterea putea fi infranta si un minim social putea fi garantat. Unele din aceste strategii inca functioneaza atunci cand luptam impotriva saraciei.

Continuă lectura

Cum să nu fii anarhist? (Jose Chueca)


Categorii Jose Chueca şi Anarhism
INDEX şi Postări recente
______

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către un alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme, cele două mari crime împotriva umanităţii, mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporul, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Continuă lectura

Tirania lipsei de organizare (Jo Freeman)


Categorii: Jo Freeman şi Diverse
INDEX şi Postări recente
______

În anii în care mişcarea de eliberare a femeilor începuse să se contureze, s-a pus un accent deosebit pe aşa-numitele grupuri lipsite de un lider, lipsite de o organizare, ca fiind principala, dacă nu chiar singura formă organizaţională a mişcării. Sursa acestei idei a venit ca o reacţie naturală împotriva societăţii supraorganizate în care majoritatea dintre noi trăiam, controlului inevitabil asupra vieţii noastre pe care societatea îl dădea altora şi elitismului continuu al grupărilor de stânga şi al altor grupuri similare ale celor care se presupunea că luptau împotriva acestei supraorganizări. Dar ideea “lipsei de organizare” a trecut de la o extremă sănătoasă la tendinţa de a deveni o idee adulată în sine. Această idee este cu atât mai puţin analizată, cu cât termenul în sine este folosit mai mult, dar a devenit o parte intrinsecă şi necontestată a ideologiei de eliberare a femeilor. Acest lucru nu a contat prea mult în faza iniţială de dezvoltare a mişcării. A definit de la început scopul principal al mişcării şi modul principal de acţiune ca fiind conştientizarea oamenilor, iar grupul “lipsit de organizare” era un instrument excelent de atingere a acestui scop. Destinderea şi lipsa formalităţilor încurajau participarea în discuţii, iar atmosfera care era deseori una de sprijin determina introspecţia. Nu conta prea mult dacă nimic mai concret decât introspecţia nu rezulta din aceste grupuri, deoarece scopul acestor grupuri nu se extindea cu adevărat dincolo de asta.

Continuă lectura

Despre imaginarul social (colectiv)


Putem împărţi conceptul în două, şi anume

IMAGINAR, adică totalitatea lucrurilor care pot fi imaginate (ca fiind posibile sau nu, în realitatea fizică), prin prisma raţiunii sau a fantasmagoriei (relative şi socializate, adică însuşite de grup, comunitate, societate, etc.), privind ceva real sau ireal

şi SOCIAL, adică totalitatea (sau acel „în general”) indivizilor dintr-un grup, comunitate, regiune, societate, etc.

Astfel, o primă înţelegere a imaginarului social ar fi totalitatea lucrurilor reale sau nu care pot fi imaginate şi acceptate (sau nu) de către un grup de oameni.

Din imaginar fac parte toate acele lucruri care ni se par a fi normale, fireşti, obligatorii, adică tot ceea ce facem la nivel de individ, grup sau societate fără a ne întreba de ce, sau doar la un nivel superficial. Este normal să mergem îmbrăcaţi pe stradă, este normal să stăm pe scaun şi la masă când mâncăm şi să nu vorbim cu gura deschisă sau este normal ca atunci când ne întâlnim cu cineva să dăm mâna cu bărbaţii (dacă suntem bărbaţi) şi să pupăm pe obraz femeile (şi bărbaţii, dacă suntem femei). De asemenea, şi dictatura lui „se” se încadrează aici: aşa se stă, aşa se face, aşa se mănâncă, aşa se vorbeşte corect, aşa se mai departe.

În acest imaginar social sau colectiv se mai regăseşte şi categoria posibilităţilor, a imposibilităţilor (e posibil să-ţi uiţi caietul acasă dar e imposibil să nu ai deloc un caiet în care să scri, în general, la cursuri), a structurilor normative şi de dominaţie (diferitele coloraturi ale diviziunii sexuale şi sociale, modurile în care reacţionează colectivul în cazul unor aşa numite nelegiuiri, etc.), mai precis, tot ce nouă ni se pare normal, posibil şi de acest soi. Anormalul şi imposibilul sunt create în contact cu exteriorul, căci doar atunci poţi cântări situaţiile, face comparaţii, etc. Faptul că bătrânii consideră stilul de viaţă a tinerilor ca fiind ceva anormal şi de prost gust e ca urmare a comparaţiei dintre „normalitatea” generaţiei din care fac ei parte cu „normalitatea” noilor generaţii. Dacă nu ar fi existat această nouă „normalitate”, nu ar fi existat diferenţierea, exteriorul, deci, nici o definire a „anormalului” într-un anumit caz.

Continuă lectura

Revoluţia moleculară (Felix Guattari)


Sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le împărtășesc și să le discut cu voi acum, dar am impresia că aș putea vorbi despre absolut orice altceva – viața mea privată, cu cine votez – cu excepția dorinței sau revoluției. Ar părea cu adevărat obscene aici, la Universitatea Columbia.

Am ajuns la nivelul în care mă întreb dacă cineva nu ar trebui să fie cu adevărat un membru CIA pentru a înțelege asemenea lucru. Este ceva ca un virus CIA aici, care pare să fi contaminat multe persoane și care pare să reapară la intervale diferite, și nu pot să mă abțin de la a mă întreba dacă nu cumva m-am infectat și eu.

Dacă am putea să gândim în afara acestor pereți sau a acestui amortizor care constituie un soi de perete al sunetului în interiorul acestei universități, cred că am fi capabili să recunoaștem că actuala criză mondială se intensifică într-un ritm considerabil. Aș putea fi pur și simplu prins într-un schizo-proces profund? De câțiva ani încoace experimentăm un proces comparabil cu cel din 1929 – o întreagă serie de conflicte regionale, de confruntări politice locale, de crize economice. Nu mai putem vorbi de personaje extreme, proeminente, pe scena politică actuală, de magnitudinea unui Hitler sau a unui Mussolini, însă lagărele de exterminare există. Bangladesh-ul în întregime este un asemenea lagăr; mii, zeci de mii de oameni mor acolo, sau sunt pe punctul de a o face, deoarece sunt prinși la mijlocul unei situații economice deosebite, care rezultă din politici guvernamentale specifice, și nu există alte alternative decât de a fi exterminat. Consider că o întreagă serie de factori conduc către o criză absolută la toate nivelurile de organizare socială pe întreg globul. Această situație ar necesita soluții revoluționare, dar nimic, nimeni, nici o organizație nu este pregătită să-i facă față ei și imperativelor sale. Teza obscenă pe care aș dori să v-o expun este aceasta: toate organizațiile – bolșevice, marxist-leniniste, comuniste, spontane (într-o formă sau alta), social democrate – omit un aspect esențial al acestei lupte revoluționare și formele sale de evoluție.
Continuă lectura

Istoria [noastră] şi noi (AUTO)


Titlul original, în greacă, “ιστορια (μας) και εμεις [Istoria (mas) kai emeis]”.

Să presupunem că într-o zi frumoasă, un demon viclean nu are nimica de făcut şi vine să ne întrebe care este părerea noastră despre memoria istorică, cum credem că sunt implicate condiţiile prezente ale antagonismului claselor cu trecutul lor. Acel demon va spune: “Sunteţi unde sunteţi dar nu aveţi o bază sigură. Voi aveţi ceea ce noi numim acţiune politică dizidentă, sau (cu un pic de răutate) mai des retorică politică dizidentă. Sunteţi în opoziţie cu starea lucrurilor existente. Ce relaţii aveţi voi – prietenii mei – cu alţii care au fost în opoziţie înaintea voastră şi care este memoria voastră colectivă, dacă aveţi aşa ceva? Care este povestea voastră?”

Demonul nu a făcut o prezentare la întâmplare în introducere. Lucrul este demonic. Încerci să găseşti o întrebare pentru început şi imediat îţi dai seama că există o întrebare fundamentală (Memoria noastră colectivă? Şi cine suntem noi?). Încerci să cauţi un răspuns, şi realizezi că termini răspunzând la o altă treabă (începi, ca de exemplu, o analiză frumoasă privind distorsiunea istoriei de către stat şi capitalism). Încerci să spui o primă opinie, şi ajungi să spui o platitudine fără rost (de genul “memoria colectivă este un lucru foarte important…”). Dar cel puţin începi să te gândeşti – de ce toată încurcătura asta? Apoi, pierzându-ţi toată speranţa încercând să răspunzi acestui demon supărător, încerci să ai nişte gânduri, chiar să localizezi problema.

Continuă lectura