Speranţa în comun (David Graeber)

Această postare face parte din categoria David Graeber şi Anarhism. Apasă AICI şi AICI pentru a citi mai multe texte din aceste categorii.

De asemenea, vizitează şi categoria AUTORI sau mergi ACASĂ ca să vezi ultimele texte postate.

______

Titlul original în engleză, „Hope in common” şi traducerea de către Alex.

*

Se pare că am ajuns într-un impas. Capitalismul aşa cum îl cunoaştem pare să se destrame. Însă, în timp ce instituţiile financiare se clatină şi prăbuşesc, nu apare nici o alternativă evidentă. Rezistenţa organizată apare în mod răsfirat şi incoerent; mişcarea globală pentru dreptate e doar o umbră a ceea ce a fost. Există motive să credem că peste una sa două generaţii, capitalismul nu va mai exista: pentru simplul motiv că este imposibil să menții la infinit un sistem de perpetuă creştere pe o planetă finită. Confruntaţi cu această perspectivă, reflexul – chiar şi al ”progresiştilor” – este, de obicei, frica; se agaţă de capitalism pentru că pur şi simplu nu pot să-şi imagineze o alternativă care să nu fie mai rea.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum s-a ajuns aici? Este normal ca fiinţele umane să nu-şi poată imagina nici măcar cum ar putea fi o lume mai bună?

Disperarea nu este o stare naturală ea trebuie să fie produsă. Ca să înţelegem situaţia, trebuie să începem prin a înţelege că în ultimii treizeci de ani am fost martorii construcţiri unui vast aparat birocratic menit creării şi menţinerii disperării, un mecanism uriaş care e proiectat în primul rând să distrugă orice intuiţie a unui posibil viitor alternativ. La baza acestuia stă o adevărată obsesie a conducătorilor lumii – de a garantara faptul că mişcările sociale globale nu pot fi văzute ca fiind în creştere, iar cei ce contestă aranjamentul actual al puterii nu trebuie sub nici o formă să fie percepuţi ca câştigători. Pentru aceasta, devine necesară crearea unui aparat vast care să conţină armate, închisori, poliţie, diferite forme de firme de pază, agenţii de informaţii militare şi poliţieneşti, motoare de propagandă de orice soi, care majoritatea nu atacă în mod direct alternativele, cât creează un climat de frică, o stare de conformitate extrem-naţionalistă şi pură disperare în care orice gând de schimbare pare o fantezie. Menţinerea acestui aparat pare a fi pentru exponenţii pieţei libere mai importantă chiar decât menţinerea vreunui soi viabil de economie de piaţă. Cum altfel se poate explica, de exemplu ceea ce s-a întâmplat în fosta Uniune Sovietică, în care ne-am fi imaginat că sfârşitul Războiului Rece ar fi trebuit să ducă la desfinţarea armatei şi a KGB-ului şi recostruirea fabricilor, însă de fapt ceea ce s-a întâmplat a fost chiar opusul? Acesta este doar un exemplu extrem a ceea ce se întâmplă peste tot. Din punct de vedere economic, acest aparat este o greutate inutilă; toate armele, camerele de supraveghere şi motoarele de propagandă sunt foarte scumpe şi nu produc chiar nimic. Ca rezultat ele trag tot sistemul capitalist în jos şi probabil şi planeta odată cu el.

Spiralele financiare şi şirul nesfârşit de şmecherii economice sunt rezultatul direct al acestui aparat. Nu este o coincidenţă faptul că Statele Unite au devenit şi puterea militară (”siguranţă naţională”) cea mai mare şi promotorul cel mai mare a securităţii fictive. Acest aparat există pentru a fărâmă şi pulveriza imaginaţia umană, pentru a distruge orice posibilitate de a închipui viitoruri alternative. Ca rezultat singurul lucru care mai rămâne de imaginat sunt mai mulţi bani şi spirale de datorii ce scapă de sub control. Ce este datoria până la urmă dacă nu bani imaginari a căror valoare poate fi realizată doar în viitor: viitoare profituri, viitoarele venituri ale exploatării muncitorilor încă nenăscuţi. Capitalul financiar în schimb ţine de cumpărarea şi vinderea acestor viitoare venituri imaginare; şi odată ce cineva presupune că capiltalismul va fi prezent pe veci, singurul fel de democraţie economică ce mai rămâne de imaginat este una în  care fiecare este liber să investească în piaţă – să-şi aibe propria parte din jocul cumpărării şi vinderii viitoarelor profituri imaginare, chiar dacă aceste profituri vor fi extrase pe seama lor. Libertatea a devenit dreptul de participa la veniturile propriei sclavii permanente.

Şi de vreme ce sistemul era construit pe distrugerea de viitoruri, odată ce s-a prăbuşit, părea – cel puţin pentru moment – că nu a rămas nimic.

Totuşi efectul este în mod evident temporar. Dacă istoria mişcării globale pentru dreptate ne spune ceva, este faptul că de îndată ce apare orice soi de deschidere, imaginaţia umană va ieși din nou la iveală. Chiar asta s-a întâmplat la sfârşitul anilor 90 când pentru un moment, părea că ne-am îndrepta spre o lume a păcii. În Statele Unite în ultimii cincizeci de ani, oricând se pare că există posibilitatea ca pacea să iasă la iveală, se întâmplă acelaşi lucru: emergenţa unei mişcări sociale radicale dedicate principiilor acţiunii directe şi democraţiei participative, ţintind să revoluţioneze chiar sensul vieţii politice. În anii 50 era mişcarea pentru drepturi civile; la sfârşitul anilor 70, mişcarea anti-nucleară. De data asta s-a întâmplat la scară globală şi a confruntat în mod direct capitalismul. Puţini îşi dau seama că motivul pentru care părea să apară şi să dispară aşa de repede a fost faptul că şi-a realizat ţelurile principale la fel de repede. Nici unul dintre noi nu a visat, în timp ce organizam proteste în  Seattle în 1999 sau la întâlnirile IMF în DC din 2000, că în doar trei sau patru ani progresul WTO se va fi prăbuşit, că ideologiile “pieţei libere” vor fi aproape cu totul discreditate, că fiecare nou pact comercial va fi învins, că Banca Mondială va şchiopăta, iar puterea FMI-ului asupra unei mari părţi a populaţiei mondiale va fi efectiv distrusă. Însă chiar asta s-a întâmplat. Soarta FMI este în mod particular înfiorătoare. Cândva teroarea Sudului Global, acum nu mai este decît o rămăşiţă zdrobită, ocărâtă şi discreditată, redusă la a-şi vinde rezervele de aur şi la căutarea unei noi misiuni globale.

Între timp, o mare parte din datoria lumii a treia a dispărut pur şi simplu. Toate acestea au fost rezultatul direct al unei mişcări ce a reuşit să mobilizeze rezistenţa globală atât de bine încât instituţiile domnitoare au fost primele discreditate şi în cele din urmă aceia care conduceau guvernele din Asia şi în special America Latină au fost forţaţi de către propriile populaţii să răspundă la bluful sistemului financiar internaţional. O mare parte din motivul pentru care mişcarea a fost indusă în confuzie a fost faptul că nici unul dintre noi nu a crezut victoria posibilă. Însă desigur că mai este un motiv. Nimic nu-i sperie mai tare pe liderii lumii şi în special pe cei ai Statelor Unite, ca pericolul democraţiei la firul ierbii (grassroots democracy). Oricând o mișcare democratică adevărată începe să iasă la iveală – în mod particular una bazată pe principiile nesupunerii civile şi a acţiunii directe – reacţia este aceeaşi; guvernul face cocesii imediate (bine, puteţi avea dreptul la vot; fără nucleare), iar apoi începe să creeze tensiuni militare în străinătate. Mişcarea este atunci nevoită să se transforme într-una anti-război; care, de obicei invariabil, este organizată mult mai puţin democratic. Aşa că mişcarea pentru drepturi civile a fost urmată de Vietnam, cea anti-nucleară de războaiele din El Salvador şi Nicaragua, mişcarea globală pentru dreptate de “Războiul contra Terorii.” Dar acum putem vedea ce era acel “război” de fapt: ca încercarea nereuşită şi evident sortită eşecului a unei puteri ce se clatină de a-şi transforma combinaţia maşinii de război birocratice şi a capitalismului financiar speculativ într-o condiţie globală permanentă. Faptul că arhitectura ei putredă s-a prăbuşit abrupt la sfârşitul lui 2008 se datorează în parte muncii ce a fost deja realizată de o mişcare ce, în faţa represaliilor de după 9/11 şi a confuziei asupra modului de a acţiona în continuare, părea a fi dispărut în mare parte de pe scenă.

Desigur că nu a plecat nicăieri.

Este foarte clar că ne aflăm la începutul încă unei renaşteri în masă a imaginaţiei populare. Nu ar trebui să fie foarte dificil totul. Majoritatea elementelor sunt deja acolo. Problema este că percepţiile noastre sunt înnodate prin decenii de propagandă neîncetată și nu le mai putem distinge. Consideraţi de pildă termenul “comunism”. Rareori a mai ajuns un termen să fie atât de ocărât. Sensul standard, pe care îl acceptăm, mai mult sau mai puţin fără să ne gândim, este că în comunism statul controlează economia, iar aceasta este un vis utopic imposibil, pentru că istoria ne arată că pur şi simplu “nu funcţionează”. Capitalismul, oricât de neplăcut, rămâne astfel singura opţiune. Dar de fapt comunismul înseamnă orice situaţie în care oamenii acţionează în conformitate cu principiul “de la fiecare în măsura abilităţilor, fiecăruia în măsura nevoilor” – care este modul în care cam toată lumea acţionează dacă lucrează împreună pentru a realiza ceva. Dacă doi oameni repară o ţeavă şi unul zice “dă-mi cheia“, celălalt nu spune, “şi ce primesc în schimb?“ (asta dacă chiar vor să o repare). Acest fapt rămâne adevărat şi când sunt angajaţi la Bechtel sau Citigroup. Ei aplică pricipiile comunismului pentru că e singurul mod care chiar funcţionează. Acesta e deasemenea motivul pentru care câteodată oraşe sau ţări întregi se întorc la o stare de comunism brut în faţa dezastrelor naturale, sau a colapsurilor economice (s-ar putea spune că în acele circumstanţe, pieţele şi scările ierarhice de putere sunt luxuri pe care nu şi le pot permite.) Cu cât este nevoie de mai multă creativitate, cu cât mai mult oamenii trebuie să improvizeze la o sarcină dată cu atât mai egalitară va fi forma de comunism ce va rezulta: de aceea până şi inginerii de calculatoare republicani, când încearcă să inoveze noi idei de software, au tendinţa să formeze mici colective democratice. Numai când munca devine standardizată şi plictisitoare – ca pe liniile de producţie – devine posibil să se impună forme de comunism mai autoritar, chiar fascist. Dar, până la urmă ideea e că până şi companiile private sunt organizate la nivel intern în mod comunist. Astfel că comunismul e deja prezent. Întrebarea e cum să îl democratizăm mai departe. Capitalismul e, de fapt, doar unul dintre modurile posibile de a gestiona comunismul. Şi a devenit cât se poate de clar că este unul dezastruos. Este evident că trebuie să ne gândim la unul mai bun: preferabil unul care nu ne stârneşte în mod sistematic să ne călcăm în picioare unii pe alţii. Toate acestea fac mult mai uşor de înţeles motivul pentru care capitaliştii sunt capabili să toarne atât de multe resurse în maşinăria disperării. Capitalismul nu e doar un sistem slab de gestionare a comunismului: mai prezintă şi tendinţa de a se destrăma periodic. De fiecare dată când o face, cei ce profită din aceasta trebuie să convingă restul lumii – şi mai ales pe ingineri, doctori şi profesori, pe cei ce fac sondaje şi încheie asigurări – că nu este altă soluţie decât de lipi bucăţile la loc într-o încercare de a face totul să arate ca înainte. Aceasta în ciuda faptului că majoritatea celor ce muncesc la reconstruirea sistemului nu îl preferă cu adevărat şi că toată lumea are vaga suspiciune, înrădăcinată în nenumăratele experienţe comuniste proprii de zi cu zi, că trebuie să fie posibil a crea un sistem mai puţin stupid şi mai corect.

De aceea, după cum ne-a arătat Marea Criză (1929), existenţa oricărei alternative aparent plauzibile – chiar şi una atât de dubioasă ca Uniunea Sovietică în anii 30 – poate să transforme un declin într-o criză politică aparent insolubilă.

Cei ce vor să dărâme sistemul au învăţat până acum din experienţe amare că nu ne putem pune speranţa în state. În schimb, în ultimul deceniu s-au dezvoltat mii de forme de asociaţii de ajutor reciproc, dintre care majoritatea nu au ajuns sub radarul mediei globale. Exemplele includ de la mici cooperative şi asociaţii la vaste experimente anti-capitaliste, arhipelaguri de fabrici ocupate în Paraguay şi Argentina, sau plantaţii şi pescării ce se organizează singure în India, institute autonome în Korea, întregi comunităţi insurgente în Chiapas sau Bolivia, asociaţii de ţărani fără pământ, squateri urbani, alianţe de cartier care toate apar practic oriunde puterea statală şi capitalul global par a se uita temporar în altundeva. S-ar putea ca ele să nu aibe aproape nici o unitate ideologică şi nici să nu fie conştiente una de existenţa celorlalte, însă sunt toate marcate de dorinţa comună de a o rupe cu logica capitalului. Şi în multe locuri, ele încep să se combine. “Economii ale solidarităţii” există pe fiecare continent, în cel puţin optzeci de ţări diferite. Ne aflăm la punctul din care putem percepe conturul în interiorul căruia acestea s-ar putea înnoda la nivel global, creând noi forme de comune planetare pentru a crea o civilizaţie insurgentă autentică.

Alternativele evidente distrug simţul inevitabilului, că sistemul trebuie, în mod necesar, să fie cusut înapoi sub aceeaşi formă – din acest motiv a devenit un imperativ al guvernării globale să le elimine, sau, când nu e posibil, să aibe grijă ca nimeni să nu afle de ele. A deveni conştienţi de ele ne permite să vedem tot ceea ce facem într-o lumină nouă. A realiza că suntem cu toţii deja comunişti când lucrăm la proiecte comune, că suntem deja anarhişti când ne rezolvăm problemele fără a recurge la avocaţi sau poliţie, că suntem cu toţii revoluţionari când facem ceva cu adevărat nou.

S-ar putea obiecta: o revoluţie nu se poate limita la acestea. Asta e adevărat. În acest sens marile dezbateri strategice reprezintă doar începutul. Voi oferi totuşi o sugestie. De cel puţin cinci mii de ani, mişcările populare au tins să se centreze pe lupta pentru datorii – asta a fost adevărat cu mult înainte ca capitalismul să existe. Există un motiv pentru asta. Datoria este cel mai evident mijloc prin care relaţii fundamentate pe violenţă şi inegalitate violentă pot fi făcute să pară drepte şi morale celor din jur. Când şmecheria nu mai merge, totul explodează. Ca şi acum. În mod clar, datoria s-a dezvăluit ca fiind  punctul cel mai slab al întregului sistem, punctul unde totul scapă de sub control. Mai lasă de asemenea nenumărate oportunităţi de organizare. Unii vorbesc de greva datornicilor sau de cartelul datornicilor.

Se poate – însă cel puţin putem începe cu un angajament împotriva evacuărilor: A ne angaja, cartier cu cartier, să ne ajutăm unii pe alţii dacă vreunul dintre noi e în pericol de a fi evacuat din propria casă. Puterea nu e de a provoca doar regimurie datoriilor, ci însăşi fibra capitalismului – fundaţia sa morală – acum dezvăluită a fi o colecţie de promisiuni false – însă prin aceasta a face una nouă. O datorie până la urmă este chiar asta: o promisiune şi în prezent lumea abundă de promisiuni ce nu au fost duse la capăt. Se poate vorbi aici de promisiunea ce ne-a făcut-o statul; aceea după care dacă abandonăm orice drept de a ne gestiona în mod colectiv chestiunile, vom fi cel puţin furnizaţi cu minimul de siguranţă necesar vieţii. Sau de promiunea oferită de capitalism – că putem trăi ca nişte regi dacă suntem dispuşi să cumpărăm acţiuni în propria subordonare colectivă. Toate acestea s-au prăbuşit. Ce rămâne este ceea ce suntem capabili de a ne promite unii altora. În mod direct. Fără medierea birocraţiilor economice şi politice. Revoluţia începe cu întrebarea: ce soi de promisiuni îşi fac bărbaţii şi femeile libere unii altora şi cum, făcându-le, putem începe să facem o altă lume.